„Urzeala lui Prospero” – un reality check la ieşirea din bulă

Nici nu bănuiam cât de puţin metaforic era, de fapt, filmul cu Bill Murray care ne amuza pe toţi ai casei prin 1993. „Ziua cârtiţei” nu e o comedie romantică aşa cum o arată superficial descrierea de pe IMDB – e film de anticipaţie, naturalism-fantastic şi o transpunere îndulcită a ceea ce urma a ne deveni realitatea: bula. Acest spaţiu deja mitic în care descriem cercuri şi, cel mult, spirale care se deşiră precum panglici moi, ne aduce perpetuu în aceleaşi locuri comune ale obişnuinţelor noastre, între aceiaşi oameni, printre aceleaşi idei pe care le rumegăm mai în glumă, mai în serios, dar fără prea mult ghes de a ieşi odată la limanul acestui carusel frumos colorat, cu becuri ce luminează feeric şi muzică de carnaval. Trăim aceeaşi zi; alt episod din acelaşi serial de succes scris după o reţetă infailibilă bazată pe informaţii ce par a fi multe şi de folos, livrate, însă, din depozitul unic, creat după chipul şi plăcerea noastră.

            În teatru se scrie şi se discută des, mai mereu, despre premierele teatrelor consacrate – de stat sau din spaţiul independent. Rar un comentator al vieţii teatrale se abate de la drumurile sale bătătorite. Cu succese şi eşecuri, media rămâne constantă pentru că intrăm în aceleaşi săli de spectacol, vedem montări ale aceloraşi regizori şi nu prea ieşim din bulă. Un sector întreg de spectacole pare a rămâne în mod deliberat sub radarul unei analize – evenimentele organizate de impresari, spectacole ce nu aparţin unei instituţii anume, găzduite în săli mai mici sau mai mari, care străbat ţara mai în lung şi în lat, mai pe diagonală, aplaudate de sute şi sute şi mii de spectatori plătitori de bilete deloc ieftine. Cum sunt ele, aceste spectacole: un reality check necesar ieşirii din bulă.

            „Urzeala lui Prospero” de Claudiu Romila după opera lui William Shakespeare, este un spectacol produs de SC Medi Magnes SRL, cu sprijinul Teatrului Nottara, jucat pe scena sălii „Horia Lovinescu”. Informaţiile din prezentare sunt detaliate şi par lămuritoare – un întreg concept regizoral şi intenţii bine explicate par a sta la baza unui produs artistic articulat, cu ambiţii de reinterpretare în cheie contemporană a temelor şi personajelor renascentiste, cu trimiteri la repunerea în drepturi a femeii, cu accent pe caracterul moralizator al materialului tramei. Scenariul e un remix de secol XXI, scris după rigorile canonice din Epoca Elisabetană: „(…)versul alb, pentametrul iambic, cupletul rimat, alternate cu proza. Versurile sunt endecasilabice (fiecare vers este alcătuit din unsprezece silabe), excepție făcând personajele ne-nobiliare (oameni simpli, servitori, valeți etc.) care vorbesc în proză, așa cum Shakespeare și majoritatea scriitorilor importanți din epocă au statuat.” – se poate afla din Argumentul regizoral. De asemenea, din punct de vedere meta-teatral, în planul ideatic al intenţiilor dramaturgice scopul pare a fi unul înalt şi demn de interes: „Un metatext teatral, în care personajele vorbesc despre autorul care le-a zămislit, dar și despre România și care, desprinse de contextul propriilor piese, nu își mai împlinesc soarta, pentru că ceva se schimbă în marea țesătură: Ofelia nu mai moare, nici Romeo, nici Julieta, cei damnați se căiesc, binele triumfă. Hybris-ul, în viziunea lui Claudiu Romila devine komos, autorul, care este, în dulcele stil de odinioară al teatrului elisabetan, și regizor, și actor în piesă, propunându-și să încânte publicul cu un spectacol antrenant, vesel, dar și moralizator.” – se afirmă în Sinopsis.

            Experienţa vizionării reprezentaţiei de aproape două ore este departe de pretenţiile prezentării, însă. Mai întâi structura pare inspirată din basme pentru copii. Parcursul pare mai potrivit unui public ţintă între 4-7 ani – în „Cântăreţii din Bremen” şi „În căsuţa cu alune aveau casă doi pitici” mai mulţi prieteni se tot alătură unei cauze nobile.  Apoi inserturile hilare, sau, cel mult, absurde, au efect de umor involuntar – trimiterile la cultura română, prin cea mai superficială şi ostentativă aducere în discuţie, din senin, de exemplu, a lui Vlad Ţepeş ori Ştefan cel Mare sau replica literalmente de neuitat: „Deşteaptă-te Desdemona din somnul cel de moartă în care te-adânci barbarul de tiran”.

            Povestea însăşi e neverosimilă: Desdemona se plânge Catarinei că Othello o va omorî din gelozie oarbă, iar buna prietenă porneşte, asemeni unui Harap Alb feminin, la drum lung şi trece prin multe ţări şi călătoreşte pe multe mări pentru a o salva. Mai întâi se duce la Hamlet – pentru că e înţelept, acesta o trimite la Lady Macbeth care se alătură şi ea expediţiei feministe, merg la Richard III care le cere un cal pentru a-l confrunta pe maur. Sărace nevoie mare – şi Catarina şi Lady Macbeth nu au o para chioară asupră-le, aşa de viţă nobilă precum sunt, şi se duc la Regele Lear, pe care îl iau cu ele în Veneţia, la Shylock să ceară un împrumut. Acolo, din întâmplare, găsesc un bătrân care voia să scape de o mârţoagă.

Deznodământul rămâne a fi aflat de cei curioşi să vadă spectacolul. Rama acestei sarabande infantile de situaţii schematice, cu personaje ce nu au altă funcţie decât spre a duce mai departe intriga, unidimensionale şi stupide, este Prospero care, nu se spune de ce, ca un Moş Crăciun bun, vrea ca personajele lui Shakespeare să nu mai moară, să fie pace şi bine. Îi cere unui Ariel cu cagulă şi salopetă mulată să rescrie toată dramaturgia shakespeariană – că, da, e cam sumbră ce-i drept şi avea nevoie de un revival mai optimist, cu inserturi de vorbe moderne precum „Bingo!” şi „mall”.

             Precum de însăilate sunt episoadele, pe atât de stingheră e şi punerea în scenă semnată de Claudiu Romila. O perindare agitată cu fixare în semicerc, lumină plină care se stinge spre a se scoate şi aduce elementele de decor ce ar trebui să semnifice spaţiul nou în care mai popsesc eroii, dar prăfuite şi cu aspect inestetic, muzică pestriţă şi ilustrativă, costume frumoase pentru petreceri pentru copii. Actorii turuie cântat şi de multe ori neinteligibil un text destul de greu de memorat prin contorsionările ce se chinuie să respecte canoanele. Nu par a a avea nicio clipă nevoia de a şi înţelege exact ce spun şi de ce. Despre expresivitate, nuanţe, postură nici nu poate fi vorba. Domniţele şi reginele vorbesc la fel cu precupeţele. Iar regii şi generalii aduc a neni cumsecade ori vecini de bloc certăreţi. Ritmul ticăit al rimelor e preluat de la un personaj la altul şi arar se întâmplă să existe o urmă de pauză, de intonaţie altfel decât cea a unei poezii sârguincios memorate. Fiecare actor interpretează mai multe personaje – se vrea şi un exerciţiu de virtuozitate actoricească. Totul rămâne la stadiul de schimbare de costume în timp record şi demonstraţia unei tuşe groase ce trebuie să definească pentru orice privitor convenţia.

            „Urzeala lui Prospero” e un spectacol care nu funcţionează la niciun capitol. E doar un exerciţiu de imaginaţie al unei trupe în care cea mai de apreciat calitate e dorinţa de a fi pe scenă – par oameni sufletişti, care vor să facă teatru şi, aşa cum se pricep, depun toate eforturile pentru a se prezenta în faţa publicului. Ambiţia şi munca merită aplaudate, realizarea artistică, însă, e departe de orice merite pe care le întâlnim în bula de care degrabă ni se face dor după cele două ore deconcertante de spectacol.

SC Medi Magnes SRL cu sprijinul Teatrului Nottara

Urzeala lui Prospero

de Claudiu Romila, după opera lui William Shakespeare

Regia: Claudiu Romila
Asistența de regie: Simina Maria Romila
Muzica: Mircea Kiraly
Scenografia: Simina Maria Romila
Coregrafia: Dana Porlogea
Mixaj sunet: Dana Porlogea

Distribuţia:Prospero, Macbeth, Regele Lear, Romeo, Iago – Claudiu Romila
Ariel, Ofelia, Emilia – Teodora Calagiu
Catarina – Nuami Dinescu
Cârciumăreasa, Desdemona, Lady Macbeth, Julieta –  Dana Porlogea
Petruchio, Hamlet, Launcelot, Othello – Vlad Gălățianu
Richard III, Groparul, Bufonul, Moș Gobbo – Mircea Teodorescu

Durata: 2h

Squid game – tentaculele unui fenomen

SPOILER ALERT

            Şiii… inevitabilul s-a produs. După decenii de manga şi anime şi k-pop, era şi timpul ca un serial de provenienţă asiatică să lovească vestul debusolat ca o locomotivă de tren. După Oscarurile „Parazitului” care au luat prin surprindere consumatorii de junk-movie comercial, la câţiva ani distanţă abonaţii Netflix s-au încolonat mai abitir decât la coada pentru noul model de Iphone şi au dat gata în aproximativ zece ore de vizionare binging-uită calamarul corean.

            „Squid game” sună bine şi în engleză, la fel cum şi „Jocul calamarului” sună apetisant şi în română. Ojingeo – pronunţat aproximativ la fel cum se scrie, puţin mai silabisit – pare, însă, a avea, pentru un nevorbitor de coreană sau vreo altă limbă asiatică, sonoritatea cea mai în acord cu paradoxurile din acest serial care ne-a convins pe toţi să îl vedem dintr-o singură suflare. Ceva ludic, ceva hazliu, ceva de-a dreptul copilăros şi altceva fioros şi puţin cinic, poate chiar mai mult, surprize, violenţă în valuri, în cantităţi mai mult decât considerabile, o simetrie aproape poetică şi o estetică ce ştie să evidenţieze toate astea la un loc.

            Succesul meteoric al „calamarului” pe post de joc nevinovat de copii nu vine de nicăieri. Mixul e perfect şi cu siguranţă nu e întâmplător. Iar în malaxorul îngredientelor premium intră de toate de la marketing până la producţie, actorie, poveste, potenţial de franchisare. Amănuntele care construiesc imaginea de ansamblu sunt rezultatul a decenii de analiză de big data – cam ce ar mai vrea publicul – pe scurt: ce se vinde? Pe spinarea micuţului animal marin s-au făcut deja profituri uriaşe, atât materiale, cât şi în capital de imagine; şi nu doar pentru cei implicaţi direct în naşterea lui. De la vlogurile care analiează sau speculează cu vizualizări la care titularii canalelor nici nu visau, la interviuri, drepturi de autor, la merchuri neoficiale şi până la inofensivele Likeuri şi inimi.

            Şi, ca orice început de scenariu bun, pregătit cu minuţie şi răbdare, „Squid game” are în primul rând o poveste cu două ramificaţii – ceva recognoscibil şi ceva original. De la „Battle Royale”, din uitatul an 2000 s-a împrumutat tema unui „joc” cu eliminări prin moarte. La fel de uşor de recunoscut e şi sărăcia care îi împinge pe mulţi la acţiuni fie periculoase, fie nu tocmai legale, fie la abandon familial, fie… Iar originalitatea vine din imaginaţia scenaristului şi regizorului Hwang Dong-Hyuk care a avut inspiraţia de a face această hibridizare între moarte şi universul nevinovat al copilăriei.

            Uităm des cât de cinici sunt, de fapt, copiii. Cât de egoişti sau pur şi simplu răutăcioşi. Sinceritatea lor adorabilă nu e doar un lung şir de duioşii; din când în când adevărul pur de care ei nu se tem are conotaţii dintre cele mai crude. Iar creatorul acestor jocuri bestiale, menite să îi amuze pe bogaţii cei mai bogaţi care se plictisesc de atâtea bogăţii, e un copil îmbătrânit. Şi vedem asta în fiecare episod, bine ascuns în plină vedere până când, la final, o ultimă mare întorsătură de situaţie ne oferă o confruntare memorabilă din punct de vedere artistic, psihologic şi metaforic. Ce îl diferenţiază pe acest senin maniac obosit de atâta bogăţie materială e impresia lui deplorabilă despre oameni – lipsa oricărei speranţe, a oricărei încrederi că mai există şi bine pe lume şi solidaritate. Dezgustul pentru o umanitate pierdută e motivul principal pentru care rânjeşte satisfăcut în faţa morţilor sângeroase din jurul său.

            De cealaltă parte eroul cu şanse puţine, care izbândeşte cu ajutorul primit de la alţii pentru bunătatea lui e un arhetip universal – nici Harap-Alb al nostru nu are vreo altă calitate mai de preţ şi pare frate bun cu Seong Gi-hun. Ingenios e că nu ţi se lipeşte imediat de suflet. La o primă vedere nu e nimic de plăcut la el – nu se poartă prea civilizat cu mama sa bătrână care îl întreţine, îi fură cardul, pariază banii la curse de cai, desigur pierde, îşi dezamăgeşte fetiţa. Un ratat tipic. Pe parcursul serialului, fiecare dintre cele şase jocuri pare câte un cerc al infernului prin care trebuie să treacă pentru a-şi spăla păcatele şi pentru a se maturiza, pentru a deveni acel bărbat sigur pe sine din final care are nu doar curaj, furie şi, probabil, ceva probleme psihice dobândite prin participarea la Jocul Calamarului, dar şi încredere în sine. A fost nevoie să asiste la 456 de morţi şi de un munte de bani din care nu a cheltuit nimic pentru a putea obţine asta. Dacă nici această metaforă a devenirii nu spune multe, atunci nimic nu o poate face.

            E o plăcere vinovată să urmăreşti carnagiile puse în scenă în cele mai wow decoruri, stai cu sufletul la gură pentru fiecare dintre personajele cărora mai degrabă le reţii numerele decât numele, dar de care te-ai ataşat şi intuieşti că până la final tot trebuie să o păţească, admiri scenografia absolut impresionantă a lui Chae Kyoung-su – îţi suceşte minţile şi îţi încântă ochii – eşti mereu fentat în aşteptări şi îţi place mult asta, eşti tentat să anticipezi şi, de cele mai multe ori, simţi că ceva pare în neregulă şi ai o satisfacţie uriaşă când descoperi şi despre ce anume era vorba. Tot ansamblul are echilibru şi sens. Metafora unei lumi în care banii sunt mai presus de viaţă pentru cei care nu îi au, iar pentru cei care au prea mulţi sunt doar manifestarea dementă a puterii absolute, jocul de-a Binele şi Răul voalat şi amânat până în confruntările finale dintre personaje ce nu sunt neapărat doar bune sau doar rele şi, mai presus de toate, poate, acel sentiment de apartenenţă în viaţa reală la un hyper Joc al calamarului în care tu însuţi joci până la moarte, toate motivele sunt perfect justificabile pentru a te număra printre cei prinşi în tentaculele acestui fenomen.

            Şi, cumva, de această dată nu te simţi vinovat că ai devenit fan pe loc şi că abia aştepţi să încerci şi tu să scoţi forma din zahăr topit dintr-o dalgona dacă ai avea ocazia. Nu ai sentimentul că eşti unul dintre muuultele milioane „păcăliţi” de o franchisă. Nu ai spaima, nerecunoscută prietenilor, de comercial. Ţi-a plăcut, te-a pus pe gânduri, a fost entertaining, te-a emoţionat, te-a făcut să râzi, ţi-a deschis curiozitatea pentru o cultură despre care cunoşti prea puţine, l-ai revedea încă o dată cu plăcere. „Squid game” pare produsul perfect pentru cele mai distincte gusturi. Se vinde ca pâinea caldă şi împacă pe mai toată lumea.

            „Mugunghwa kkochi piotsseumnida”! – sau poate că aţi recunoaşte mai degrabă refrenul dacă ar fi spus pe ritm de cântec de copii de o voce robotică a unei păpuşi uriaşe, cu rochiţă portocalie şi senzori pentru detectarea mişcării în ochi. Înseamnă, doar, „floarea de hibiscus a înflorit”, iar hibisculsul e floarea naţională a Coreei.

„câine cu om. câine fără om” – om cu suflet. om fără minciuni

foto afrim

Suntem gheme de vise, putinţe, nelinişti şi slăbiciuni. Indiferent de cât de perfecte vrem a ne părea vieţile, indiferent de cât de impecabile ne sunt conduitele şi indiferent de ce performanţe profesionale suntem capabili, când ne deshuamăm pieile ce ne arată frumoşi, rămânem cu ghemul din care iţele acestor patru feluri de sinceritate se împletesc într-un jerseu călduros de sentimente. Când nu mai suntem „mereu ocupaţi” cu aparenţele şi ne dăm voie să simţim, visele, putinţele, neliniştile şi sensibilităţile noastre se dezmorţesc din cotloanele pe unde le ţinem ascunse şi ne reanimă corpurile sleite de atâta „perfecţiune”. Nu e nimic mai frumos decât să îţi dai voie să te emoţionezi, să râzi tare şi sănătos sau să hohoteşti de o suferinţă ce nu îşi are remediul într-o reţetă scumpă alcătuită de un medic eminent. Purtarea de grijă, mila, prietenia, iubirea, disperarea, nevoia de a fi împreună, singurătatea, fricile, duioşia, generozitatea, groaza, tot bulucul ăsta de stări – vise, putinţe, nelinişti şi slăbiciuni – suntem cei care am cam uitat să mai fim.

            Spectacolul „câine cu om. câine fără om” semnat de Radu Afrim la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova te pune pe gânduri tocmai despre aceste colţuri de umanitate pe care ne ferim să le afişăm; aceste boţuri de suflet de care ne e frică, să nu cumva, să ne arate prea vulnerabili. Suita de şaptesprezece episoade, împărţite în două părţi, pe durata a patru ore despărţite de o pauză prelungită poate intimida prin durată. Cât să tot asculţi poveşti despre câini? Mult şi bine. Pentru că durata universului personal revărsat din sensibilitatea şi visele lui Radu Afrim anulează „perfecţiunea” ceasurilor fixiste. Percepi altfel durata în acest spaţiu-timp fluid, în care personajele vin, îşi spun povestea şi pleacă, într-un alai de sentimente şi imagini.

            Cu o scenografie sugestivă alcătuită din câteva elemente-suport şi costume ce conţin trăsătura dominantă a personajelor armonizate echilibrat de Irina Moscu, o coregrafie-simbol acordată la ritmul fiecărui episod a Flaviei Giurgiu şi o proiecţie alcătuită din efectele video şi animaţia semnate de Cristian Niculescu ce denotă precis contextele ce se succed, ramele acestor miezuri de sinceritate par a fi soluţii simple, cu maxim de efect. Lentoarea calcultată a unor scene sau, dimpotrivă, dimanismul altora, sunt întregite de universul sonor straniu, plin de contrapuncte, presărat cu umor, dens şi solemn alcătuit din aceeaşi plămadă a viselor lui Radu Afrim.

foto afrim

            Având în centru această relaţie fascinantă dintre câine şi om, miza spectacolului este de la început centrată pe o emoţie de rang superior. Înduioşarea în faţa acestor fiinţe al căror suflet nu conteneşte să ne uimească prin dovezile continue de loialitate, iubire, camaraderie, răbdare şi chiar umanitate, uneori, pare o garanţie. Spectacolul, însă, nu rămâne la aceste stereotipuri arhi-cunoscute; nu este un amalgam de dulcegării şi ah-uri şi oh-uri suspinânde în faţa minunăţiilor cu patru picioare. Sensibilitatea pesctatorilor e pusă la încercare în câte şaptesprezece feluri diferite – de la milă şi groază şi şoc până la lirism, emoţie intelectuală şi râs dezinhibat. De fiecare dată cu echilibru, detalii, nuanţe, contrapuncte, ritm bine motivat şi o estetică funcţională. Trasat pe hârtie, graficul spectacolului este o sinusoidală voită – cu câteva culmi şi câteva punţi între ele Nu e doar nevoie de timp pentru make-up şi schimbare de costum, ci şi de un respiro pentru puterea de receptare a spectatorilor – ai timp să îţi odihneşti sufletul şi mintea, alternativ, pentru a mai putea primi încă o poveste. Lungimile în exces sunt inevitabile într-un asemenea maraton şi există în câteva dintre episoade, mai ales în a doua parte. Condensarea unor scene ar putea contribui la cruţarea forţării atenţiei care începe să obosească. Însă, exact când crezi că nu mai e loc pentru încă ceva, scenele finale te prind cu ferocitate ca într-un cleşte de plăcere estetică şi măcinare sufletească. Intensitatea adunată în episodul „Hingherul”, la care se adaugă umanitatea reală, din video-urile ce îi sunt coperte – „Femeia de la Bâzdâna şi câinii ei” şi „Exit” sunt un triptic final ce explică, deloc didactic, întreg demersul artistic de pân atunci.

            Aceste ipostaze umane privite din perspectivă canină sunt posibile doar prin performanţa disrtibuţiei. Pe lângă sincronizarea tehnică şi fluidă, ascultarea cu sens şi expresivitatea personală bine articulată de care fiecare în parte, cu puţine excepţii, se desprind câteva priviri, câteva intonaţii, câteva respiraţii, câteva intenţii, câteva prezenţe, câteva gesturi şi multă emoţie. George Costea este şi o „babă afrimiană” şugubeaţă, dar care îţi dă fiori ca de film horror, şi un câine muribund şi loial ce prin convenţie devine imaginea patrupedului şi o Camelia Boschet – craincă tv de la care nu îţi poţi lua nici privirea, nici urechile şi un vampir însingurat care îşi declamă egal, lugubru şi intens monologul şi o mireasă absolut evanescentă. Iulia Lazăr are atâta măsură, concentrare, tehnică şi emoţie în interpretarea unui personaj uşor recognoscibil din viaţa reală – îşi asumă gesturile, frazarea, încleştarea degetelor întinse, pauzele, lacrimile care nu curg, dar strălucesc în ochi, surâsul trist, emoţia demnă şi patetismul cu măsură într-atât încât asculţi povestea lui Minunatu’ spusă ca de cea care a fost „omul lui”.

foto afrim

            Vlad Udrescu  are cel mai emoţionant-performant monolog. Fiul care, asemenea unui câine, rămâne alături de mama sa bolnavă, o îngrijeşte cum ştie mai bine şi îşi păstrează seninătatea pe care o amestecă printre suferinţă şi neputinţă. E atâta forţă în cuvintele spuse în grai ardelenesc, atâta candoare, răbdare; gândul său interior strigă din spatele cuvintelor blânde şi pumnul în plex pe care îl primeşti odată cu lacrimile pe care le lasă să îi curgă e unul dintr acele momente când totul e aşa cum ar trebui să fie. Tamara Popescu e cea mai verosimilă fetiţă-monstruleţ; vocea ascuţită acut pare a unui copil menit să îţi dea coşmaruri, însă privirea şi cuvintele spuse inocent şi sincer îţi topesc orice spaimă. Raluca Păun cu umorul şi auto-ironia pe care le foloseşte abundent şi carismatic e „cea mai mare regizoare din România”, pentru ca apoi să devină o mamaşă ce scuipă ură şi răutate de sub broboada din care îi sticlesc doar ochii. Alex Calangiu se joacă într-o caricatură haioasă a unei mame cu intenţii bune, dar lipsită de iubire, iar apoi reuşeşte un rol intens psihologic, complex, ce impresionează şi rămâne pe retină – Hingherul care descoperă prietenia uneia dintre victimele sale, pentru ca apoi să îşi devină victimă sie însuşi. În aceeaşi poveste desprinsă, parcă, din realismul fantastic, Claudiu Mihail interpretează rolul câinelui Matei cu o energie paroxistică, cu o forţă interioară într-un crescendo gradat de la frică la furie oarbă, ce erupe într-un punct culminant greu de uitat. Privirea lui colorată capătă sticlirea unei fiare, iar această înţelegere asumată până la capăt îi dă o expresivitate frisonantă.

            „câine cu om. câine fără om” e un spectacol ce îţi amplifică toate sentimentele din cotloane, pe care prea rar le scoţi la lumină. După această întâlnire cu un personaj principal canin multiplicat în multe oglindiri ale umanităţii sale, te simţi mai puţin om, tu, cu toate meritele, manierele, procedurile tale inteligente şi gadgeturile care îţi ies din buzunare. Şi când ţi speli ruşinea odată cu mâinile şi faţa, îţi iei inima în dinţi şi clăbuceşti şi măcar câteva din straturile de piei sintetice pe care ţi le-ai lipit sârguincios peste simţiri şi nu îţi mai e atât de frică de visele, putinţele, neliniştile şi slăbiciunile tale.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

câine cu om. câine fără om

Autori: Radu Afrim, Simona Goşu, Fiona Apple (traducerea Claudia Gorun), Lia Bugnar, Dan Coman, Radu Stănescu, Oana Pellea, Maria Manolescu, Kate Bush (traducerea Ramona Drăgulescu), Radu Tudoran (dramatizarea Radu Afrim)

Regie artistică, video și univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Coregrafie: Flavia Giurgiu

Asistență regie: Claudia Gorun

Asistență scenografie: Gloria Bucătaru

Operator și montaj video: Orlando Edward

Distribuţie:

Alex Calangiu, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Romaniţa Ionescu, Iulia Lazăr, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin Mihai Miculeasa, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Adrian Tudor, Mihai Viţă, Eduard Sărăcin

Durata: prima parte – 2h/ pauză – 1h/ a doua parte – 2h

„Regele moare” 8 octombrie 2021 – Ascultarea, Tăcerea şi Aplauzele

Photocredit: Florin Ghioca

Nu de multe ori în viaţă avem şansa de a şti că ni se întâmplă ceva rar. Avem să aflăm după ce fapta se consumă că am fost privilegiaţi să păţim un moment de graţie; la trecut. Se bate mult monedă pe acest amestec disproporţionat de timpuri – cât eşti de prezent, cât trăieşti din amintiri şi cât de predispus la a te avânta într-un viitor incert. „A fi” – un verb din două litere între care se înghesuie viaţa. Într-o fracţiune de suflare, în mai puţin de o secundă, se întâmplă miracolul prezentului pe care, de cele mai multe ori, nu îl băgăm de seamă.

            Se întâmplă, însă, rar, e drept, să conştientizezi frumuseţea acestui prezent acut. Şi să îi poţi înţelege nemijlocit miracolul. Iar când nu doar tu, singur, în concentrarea ta acompaniată de vibraţii, lumină palidă şi damfuri de plante, trăieşti aşa ceva, ci câteva sute de oameni, pe care nu îi leagă nici aceleaşi credinţe, nici aceleaşi convingeri, nici aceleaşi aşteptări, se poate spune, timid, că s-a întâmplat o mică minune.

             „Regele moare” de vineri, 8 octombrie, de la TNB a însemnat mai mult decât reluarea după doi a unui spectacol. Încărcătura emoţională de pe scenă şi din sală a depăşit cu mult obişnuitele sentimente pe care o seară la teatru le poate isca. Revenirea pe scenă a Marianei Mihuţ şi a lui Victor Rebengiuc în aceste roluri, pentru prima dată în sala care de curând poartă numele lui Ion Caramitru, în contextul fricii reinstaurate în faţa unei ameninţări reale ce ia din nou amploare, acest text, acest spectacol, această întâlnire, au însemnat mult mai mult decât încă o reprezentaţie reuşită.

            De la intrarea în sală murmurul obişnuit, zumzetul spectatorilor, avea o intonaţie mai puţin guralivă. Se simţea un soi de expectativă, o pregătire personală a fiecăruia şi a tuturor, împreună, pentru ceva aşteptat de multă vreme. Mulţi, foarte mulţi, oameni tineri a căror curiozitate era însoţită nu doar de entuziasm, ci şi de respect. Iar când luminile s-au stins şi cortina s-a ridicat şi a descoperit micro-universul ionescian în coaja de nucă a spectacolului imaginat ca o miniatură migăloasă de către Andrei şi Andreea Grosu, toată energia aceasta a sălii s-a concentrat preţ de aproape două ore într-o tăcere care vorbea.

            Sentimentul de a face parte din ceva important, de a fi prezent, de a primi o emoţie copleşitoare dinspre scenă, de a oferi, la rândul tău, odată cu bătăile accelerate al inimii, tăcând, reflectând la ceea ce auzi, propria ta emoţie, a densificat aerul. Calitatea ascultării într-o sală de spectacol variază în infinite nuanţe. Actorii ştiu cel mai bine să povestească despre ce au primit într-o seară anume din partea publicului. Şi publicul poate fi mai mult sau mai puţin talentat. „Regele moare” de vineri, 8 octombrie, a potenţat talentul publicului său. Spectacolul a oferit atât de mult, încât publicul, prin conştientizarea acelui Aici şi Acum, prin prezenţă autentică, a avut, la rândul său, o calitate premium.

            La final, când o lume întreagă moare împreună cu Regele său, când peste hăul existenţial lăsat în timp şi spaţiu de o moarte regală se aşează lespedea grea a uitării, ca un verdict dat de o soartă lipsită de afecte, tăcerea a venit ca o îmbrăţişare strânsă. S-a tăcut mult, intens, intim, împreună; am simţit ce înseamnă prezentul în toată splendoarea sa grandioasă, ce înseamnă singurătatea fricii şi ce înseamnă puterea iubirii împărtăşite cu un aproape multiplicat în câteva sute de oameni. Acele emoţii de tot felul, acel ghem uriaş de simţiri, acele bătăi de inimă amplificate de sute de ori, acea frumuseţe lăuntrică, toate s-au strâns în aplauze. Felul în care au răsunat aplauzele pentru „Regele moare” vineri, 8 octombrie, e de neuitat. Privind în ochii lui Victor Rebengiuc, ai Marianei Mihuţ, ai Anei Ciontea, ai lui Şerban Pavlu, ai Florentinei Ţilea, ai lui Richard Bovnoczki puteai găsi o părticică din tine însuţi – pe care o căutai demult.

            Sensul de a fi împreună al teatrului, acel fel de împreună pe care îl dorim şi căutăm, poate o viaţă, unii dintre noi, se întâmplă, din când în când. A fi parte din acel împreună e un dar. Iar atunci când nimicul cotidian pare că are câştig de cauză şi te înconjoară posac, ştii că undeva, într-un pliu secret al sufletului, ai un loc în care te-ai simţit în siguranţă; închizi ochii, asculţi liniştea, îţi simţi palmele atingându-se ritmat, îţi aminteşti acele priviri şi, poate, îţi e un pic mai bine.

            Aşa a fost experienţa reîntâlnirii cu „Regele moare”. Sau cel puţin aşa am trăit-o eu.

Bani şi sănătate – Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Photocredit: Peter Dazeley, Getty Images

Suntem fiinţe hyper-sociale. Apartenenţa la grup este o necesitate; iar validarea de către ceilalţi o încununare a statutului. O mângâiere pe cap venită de te-miri-unde îţi poate însori ziua. O încruntare a unui străin îţi poate pune moralul la pământ pentru câteva ore bune. Cu cât eşti mai angrenat în roata dinţată a vieţii co-dependente cu beneficiile şi neajunsurile ei – cam aceleaşi de când lumea – cu atât vei alerga mai repede, şi mai repede, mereu mai repede, în bucla pe care o recunoşti a fi nesfârşită, dar din care îţi e frică să ieşi. Frica de a rămâne singur şi de a trebui să îţi asumi in real life cam tot ce postulezi cu litere majuscule în virtualul care te îndeamnă să „fii tu însuţi” – acel sine construit minuţios din mici detalii dinainte prevăzute de alţii pentru tine. Şi asta din motive cât se poate de pragmatice, ce ţin de o ierarhie, de roluri sociale, de câştiguri economice şi nu au prea multă legătură cu sensibilitatea, emoţia, poezia ori umorul vieţii. Suntem ceea ce suntem.

            Şi pentru joaca asta de-a grupurile şi grupuleţele, din libertatea dirijată spre o apartenenţă cât mai potrivită pentru setul nostru de calităţi şi defecte care să ne aducă la maximum nostru de eficienţă într-un anume slot, ne antrenăm cu fiecare interacţiune. Cu fiecare conversaţie. Cu fiecare discurs. Cu fiecare Like şi fiecare Share. Nu întâmplător subiectul intitulat generic, sec „vremea” este punctul zero unanim recunoscut al unei relaţionări civilizate. Dacă poţi să faci afirmaţii neutre despre o banalitate evidentă fără să îţi tremure niciun muşchi de pe faţă în acest context ce frizează absurdul, eşti un adaptat, un cetăţean decent, gata să îi fie încredinţată încrederea de a dezvolta şi subiecte mai puţin stupide.

            Interesant, în cazul celor mai mulţi interlocutori, e saltul mortal pe care îl reuşesc fără nicio clipire din ochi de la „Se pare că azi nu va ploua, totuşi. Sunt câţiva nori, dar e cald. E o vreme plăcută” la curiozităţi de ordin personal şi, câteodată, chiar intim. Dacă în alte culturi poţi ofensa de moarte discutând despre sănătate şi bani, în micro-climatul nostru danubiano-orientalo-pontic, unde de câteva decenii bune, deja, am înlocuit viaţa la comun cu o simulare a unei libertăţi degenerate în lege a junglei, totul e permis.

            Cu cât mai necunoscut îţi e interlocutorul şi cu cât mai de scurtă durată urmează să fie interacţiunea, cu atât mai mare şi mai bogată va fi curiozitatea. „Cât a costat?” şi „Da’ de ce suferiţi?” ţin loc de „Pare că va ploua astăzi”. Orice izbândă mai mult sau mai puţin notabilă se contorizează în cuantumul ei pecuniar. Ai câştigat un concurs; Bravo, felicitări, cât a fost premiul? Te-ai angajat. Ce salariu îţi dau? Ai cumpărat o garsonieră, o maşină, un ibric, un breloc – nu contează nicio altă calitate, niciun alt defect. Doar Preţul. Şi, invariabil, el va fi considerat exagerat de către interlocutorul curios care precis, dar precis, ştie un alt loc de unde găseai la fel, doar că mai ieftin. Poţi să descoperi şi leacul pentru cancer. Prima întrebare va fi – Cât ţi-ai luat pe treaba asta? Nu contează munca depusă, efortul, bucuria, ce reprezintă pentru tine evenimentul. Doar preţul. Iar sub zâmbetele lărgite întru aşteptarea răspunsului, ce afişează o bunăvoinţă familiară chiar dacă omul din faţa ta ţi s-a iţit în viaţă acum 5 secunde şi va dispărea în următoarele 5 minute, mocneşte un ciob de invidie. Simţi cu fiecare semn de întrebare ridicat spre a afla un amănunt de acest tip cum dinţii scrâşnesc a rosătură – şi nu neapărat din sărăcie sau lipsă. Nu. Din simplul motiv că nu prea ştim cum să ne bucurăm de binele altuia. Nu ne vine natural. Şi atunci ne rezumăm la cifre. Şi când le aflăm ne mirăm, suntem obligaţi, parcă, să şi comentăm şi rămânem aşa cu un iz de, „’tui mama mă-sii, ce s-a ajuns şi ăsta de are aşa breloc scump”.

            În schimb, orice semn de beteşug e întâmpinat, parcă, drept sărbătoare. Orice grimasă de durere de măsele, orice mână în ghips, picior sprijinit în cârjă, deget mic în atelă e investigat cu maxim de interes, aidoma studioşilor cursanţi ai doctorului Tulp din tabloul lui Rembrandt – subit ne pricepem şi, normal, sfătuim. Am avut şi noi o mătuşă de gradul al multelea care fix la fel a păţit şi ştim pe de rost o reţetă care a salvat-o de chinuri pe ea şi precis, dar precis, va funcţiona şi pentru necunoscutul din faţa noastră. Spitalele au de 10 ori mai mulţi doctori decât o arată ştatele de funcţii. Fiecare pacient aflat în sala de aşteptare îşi consultă vis-a-vis-ul şi îi spune înainte cu mult de a păşi în cabinet cum stă treaba după câteva simptome descrise sumar. Dar, de această dată, nu mai asistăm doar la un tir de întrebări personale ca în cazul banilor. Nu. Acum avem un dialog în toată regula. Răspundem bucuroşi. Cu voluptate. Ne descriem istoricul medical în cele mai mici detalii de la scarlatina bunicului şi până la constipaţia de săptămâna trecută. Pentru că şi noi, cei întrebaţi, abia aşteptăm să sporovăim pe teme absolut neutre, precum cele mai intime stări ale propriului trup. Pentru că şi noi, nu-i aşa, ne pricepem.

            Sănătatea şi banii – aceşti doi coloşi de interes care ne polarizează curiozităţile cu efect magnetic. O reală plăcere să discuţi despre ele. Iar dacă cel întrebat tace sau se fofilează absolut inexplicabil, ne ofuscăm grav. „Da’ ce-am zis, dragă? Ce eşti aşa secretos? Doar nu ţi-am rupt vreun picior. Ce, ţi-am băgat mâna în buzunar? Nu vrei să spui, nu spui şi gata. Făceam şi eu conversaţie”. Şi când te gândeşti că unora ni se pare absurd să discutăm despre vreme. Prin comparaţie, poţi găsi mai mult sens şi politeţe în „soare, nori şi un vânt recişor” decât în energia consumată aberant în curiozităţi ce atrag oprobiu – căci răspuns corect nu există când e vorba despre bani, iar când vine vorba despre sănătate devine epuizant să ţii şirul sfaturilor. Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

„Sherlock Holmes şi Jack Spintecătorul” – cine-i criminalul?

Ce ne mai distrează astăzi? Care ne sunt resorturile bunei dispoziţii? Ce ne mai interesează, de fapt? În atoată-informarea noastră continuă am devenit mai greu de mulţumit; mai greu de surprins. Nu mai păstrăm aproape nimic din inocenţa spectatorului venit la teatru pentru a afla povestea. Avem impresia că o ştim deja, că am mai văzut-o undeva, nu mai avem răbdare să descoperim personajele şi poveştile lor. Vrem satisfacţie instantanee şi răbdarea necesară parcurgerii unei trame s-a subţiat până la micron. Obişnuinţa hulpavă de a vedea seriale întregi cap-coadă într-un singur weekend pe care îl petrecem catatonic blocaţi pe canapea, cu ochii pierduţi la imaginile care curg ore şi ore în şir, ne răpeşte din plăcerea vizionării pe-ndelete a unui act artistic. Abia aşezaţi pe scaun ne şi verificăm ceasuril deştepte să aflăm noua locaţie fixată pentru când se va fi terminat tărăşenia. Ne apropiem tot mai mult un viitor proxim pe care îl transformăm în graba prezentului ce ne scapă printre pleoapele care clipesc tot mai des.

            Unul dintre interesele garantate rămâne, însă, neschimbat peste secole – misterul. Dacă semnele de întrebare asupra unui fapt sunt suficient de multe şi de promiţătiare de stimuli intelectuali nu foarte sofisticaţi, dar plini de adrenalină, atunci neliniştea civilă se transformă în curiozitate pentru povestea ce ne prinde în cârligul ascuţit al incertitudinilor. Spectacolul „Sherlock Holmes şi Jack Spintecătorul” de Cata Munar şi Ricard Reguant, producţie a Teatrului Avangardia, reuşeşte prin mijloace scenice simple să redea atmosfera atât de îndrăgită de fanii serialelor şi filmelor ce îl au ca protagonist pe celebrul personaj al lui Sir Arthur Conan Doyle. Fără o scenografie elaborată, doar cu un fundal în perspectivă şi câteva elemente de mobilier ce intră şi ies în scena goală pentru a sugera spaţiile de joc, într-un eclaraj obscur şi culori tautologice, dar semnificative pentru a sublinia situaţiile în momente cheie, cu puţin fum şi o muzică excesiv de ameninţătoare, ostentativă, care induce artificial starea de spaimă şi teroare, ambianţa şi spaţiul de joc nu promit foarte multe.

            Motivul pentru care spectacolul funcţionează ca o seară de entertainment pentru toată familia este bifurcat: povestea şi actorii. Pe de-o parte structura scenariului are toate ingredientele pentru a servi un parcurs presărat cu volute şi prăpăstii neaşteptate, cu un ritm calculat ca după manual şi personaje cu funcţii bine definite care să contribuie la înnodarea şi deznodarea misterului. Ritmul e alternant şi dozat suficient de palpitant, scenele culminante alternează cu momente de respiro aşezate, cu puţin umor, cu puţină senzualitate – o suită eficientă şi ofertantă ce nu plictiseşte şi menţine atenţia publicului. Inserturile care amână deznodământul au rostul nu doar de a prelungi spectacolul, ci şi acela de a oferi mai multe informaţii despre Sherlock Holmes, dincolo de tiparul detectivului de geniu.  Pe aceeaşi linie a profesionalismului se plasează şi majoritatea actorilor; distribuţia funcţionează just, articulat şi servind acelaşi scop – de a oferi o seară în care să te simţi bine la teatru. Se întrevăd, desigur, influenţele marilor performanţe hollywoodiene, dorinţa de a împrumuta câte ceva de la verişorii mai experimentaţi într-ale genului, comparaţiile nu şi au, însă, niciun rost. Dacă vrei să îi vezi live pe Benedict Cumberbatch sau Robert Downey Jr., cu siguranţă ai nevoie de bilet de avion, nu doar de unul la teatru.

            Şerban Gomoi are carisma necesară rolului şi o foloseşte fără nicio exagerare. Optează pentru un Sherlock în război cu sinele său profund, cu mintea genială care odată cu inteligenţa îl chinuie cu o neobosită frământare. E grăbit şi agitat, pare că rezolvarea cazului e o chestiune de viaţă şi de moarte nu doar pentru victimele criminalului, ci şi pentru sine însuşi. Redă această febrilitate a personajului cu lejeritate, nu e nimic demonstrativ în jocul său. Nu merge, însă, până la capăt în acest demers – rămâne impresia unei tehnici bine stăpânite care mai are nevoie de încă un pas pentru a fi într-adevăr performantă. Micile monologuri în care explică deducţiile sunt exerciţii de memorie şi dicţie şi sunt lipsite de spectaculozitate. Umorul personajului e pasat în trecere şi îl privează, astfel, de o latură bogată şi expresivă. Felul în care omite să intre în relaţie cu ceilalţi, voit şi declarat, adaugă o nuanţă acestui sofisticat personaj şi îi cimentează şi mai bine postura de solist al spectacolului.

            Victor Bucur e un Doctor Watson-narator foarte lucid, care face o compoziţie de vârstă nu foarte necesară şi îşi duce cu nobleţe rolul de adjuvant. Alex Conovaru îşi construieşte exterior cele două personaje pe care le delimitează evident, însă foloseşte toate aceste mijloace pentru a le face şi credibile. Ana Odagiu pare cea mai contemporană din scenă – prin frazare, gesturi şi postură se desprinde, cumva, din tabloul Londrei anilor 1880. Pavel Bârsan îşi exersează ticurile comice, deloc deranjant, însă. Vitalie Bichir e constant, neutru şi nu aduce niciun plus şi niciun minus vederii de ansamblu. Tache Florescu e neglijent cu replicile, forţează postura de personaj negativ şi aproape devoalează finalul încă din prima sa apariţie prin tuşe exagerate şi stridenţe certăreţe.

            „Sherlock Holmes şi Jack Spintecătorul” e un spectacol pentru întreaga familie care nu îşi propune să fie un reper artistic, ci să spună o poveste ce merită văzută. Dacă pentru câteva ore abonamentul de Netflix e înlocuit cu scaunul unei săli de teatru, atunci spectacolul îşi îndeplineşte scopul. Dacă familia mai şi discută pe drumul spre casă sau la cină despre el, atunci această aducere împreună contează mai mult decât meritele strict estetice.

Teatrul Avangardia

Sherlock Holmes şi Jack Spintecătorul

de Cata Munar şi Ricard Reguant

Distribuţie: Şerban Gomoi, Victor Bucur/Cristi Iacob, Ana Odagiu, Pavel Bârsan, Andreea Mateiu, Alex Conovaru, Tache Florescu, Andreea Hristu, Vitalie Bichir, Alexandra Aga, Daniel Burcea, Cătălin Vîlcu și Teodora Crișan

Regia: Ricard Reguant

Muzica originală: Pep Sala

Costume: Adina Buzatu

Durata: 2h10m

O neuitare: „Disco ’89: Cele şapte morţi ale Mihaelei Runceanu”

Photocredit: Ştefan Tănăsescu

Uitarea e un mecanism de igienă. Dacă am ţine minte tot ce trăim, aflăm şi auzim vieţile ne-ar fi cu mult mai obositoare, apăsătoare şi la fel. Mintea pe care încă nu ne-o înţelegem pe deplin are grijă de sensibilităţile noastre şi le ajută să uite amănuntele nefolositoare, tristeţile paralizante şi cosmetizează cu încă un pic de fard plăcerile şi urmele de fericire. Amintirile sunt, poate, cel mai personal avut al nostru. Credem că ştim un fapt absolut real; doar l-am trăit – experimentăm, însă, mental, în buclă, impresia augmentată de propria fantezie strecurată într-o proporţie pe care nu de fiecare dată o controlăm. Suntem tare inteligenţi, noi, oamenii – şi un pic şmecheri; ne jucăm inocent cu amintirile şi ne prefacem că nu ştim cât de selectivă şi, de ce nu, perversă ne e memoria. Aşa se face că avem mai multe adevăruri, toate la fel de adevărate.

            Există, însă, oameni, întâmplări, momente, pe care memoria colectivă nu are voie să le uite. Episoade care, deşi la un moment dat intră într-un con de umbră a nepăsării, nu pot fi şterse ca şi cum ai apăsa tasta Delete. Iar arta, teatrul în primul rând, poate da o mână solidă de ajutor în această tezaurizare şi valorizare a unor asemenea puncte fixe de cultură şi istorie. Prin proiectul său de investigaţie retrospectivă şi recuperatorie intitulat „Disco ’89”, Teatrul Apollo 111 propune revizitarea personalităţii Mihaelei Runceanu – o voce cu adevărat mare a muzicii uşoare româneşti care a tăcut brusc, ucisă într-un caz cu multe semne de întrebare rămase valide şi acum.

            Spectacolul „Disco ’89: Cele şapte morţi ale Mihaelei Runceanu” scris şi regizat de Catinca Drăgănescu e o întâlnire fericită între istorie, artă, documentare, celebrare a talentului, tribut, mesaj social şi convenţie teatrală. Alcătuind un scenariu în jurul ultimelor zilei dinaintea crimei, concentrându-se pe implicarea Securităţii în filajul devenit artă a manipulării şi coerciţiei în acele timpuri, parcursul dramatic are o structură în care fiecare scenă completează puţin din varianta cu final deschis a acestei tragice poveşti despre costul celebrităţii meritate. Într-un fragmentarium de situaţii intercalate cu songuri interpretate live din repertoriul Mihaelei Runceanu, obiectivarea şi emoţia se spiralează în jurul simţurilor spectatorului pe care îl strâng la mijlocul unui nod de frici, ameninţări, teroare şi opresiune ce se dezleagă apoi într-o fragilitate duioasă a nostalgiei unui trecut mai inocent, poate.

Photocredit: Ştefan Tănăsescu

            Într-un spaţiu compartimentat sugestiv, cu trepte, podiumuri şi platouri, ca într-o arenă înconjurată de punte de observaţie strategice, actorii intră în convenţie la vedere, iar câte un element de recuzită sau costum sunt suficiente ca semn. Scenografia-simbol concepută de Gabi Albu şi Marius Niţu are calitatea de a fi atât minimalistă cantitativ, dar şi foarte semnificativă în conotaţii. Instalaţia de televizoare pe care rulează imagini de arhivă imaginată de Ana Cârlan completează atmosfera unei lumi gri, supusă fricii, foamei şi frigului, în care curajul de a trişa cu câte puţină libertate se plătea scump. Fără a avea nicio tentă moralistă, fără damful cunoscut al mostrelor artistice care se sprijină pe anii ’80 pentru a impresiona publicul implicat emoţional şi foarte personal, spectacolul spune o poveste cu ingrediente de thriller politic, mistery şi o undă de romance, pentru cei care nu ştiu decât din poveştile părinţilor şi bunicilor despre Nea Nicu. Nu se apasă deloc pe clape emoţionale ascunse, ci totul gravitează cu sinceritate artistică în jurul personajului principal.

            Succesiunea scenelor, trecerea de la un personaj la altul, legăturile realizate prin light-design, inserturile songurilor, toate aceste amănunte tehnice sunt subsumate ritmului ce pare să urmărească un grafic matematic bine calculat. Paradoxul acestei premeditări inteligente din care derivă răceala obiectivării, e tocmai emoţia ardentă pe care o degajă ca prin supape plasate strategic încă din schiţă. Te indignezi, te miri, eşti conttrariat, te întrebi constant cât e ficţiune şi cât istorie, cât din această istorie e sau nu romanţată, eşti prins în jocul de-a adevărul şi, în tot acest timp, nodul din stomac creşte şi urcă până când curge într-o lacrimă. Poate efectul cel mai dificil de obţinut al teatrului este tocmai acest raport de 1:1 între raţiune şi emoţie – iar Catinca Drăgănescu reuşeşte acum tocmai această performanţă  de a transmite artistic un fapt de viaţă care să îţi dea de gândit printre sentimentele răscolite.

Photocredit: Ştefan Tănăsescu

            Pentru ca precizia planului iniţial să funcţioneze e nevoie ca actorii din distribuţie să nu se poticnească în formă şi să conţină aceeaşi filosofie de spectacol pe care să o exprime cât mai just. Iar acest lucru se întâmplă, de asemenea, fără derapaje. Vlad Galer, poate cel mai tehnic în scenă, surprinde trăsăturile dominante ale personajelor pe care le interpretează, fără a le îngroşa. Cristina Drăghici este cea care îşi asumă cel mai bogat tenta de umor existentă subtil în spectacol şi devine contrapunctul atât de necesar în desfăşurarea acţiunii. Silvana Negruţiu are o sinceritate scenică pe care o foloseşte bogat; empatizezi cu întreg evantaiul de sentimente pe care le trăieşte. Prin ochii ei se vede cel mai limpede povestea aşa cum crede personajul său că a fost. István Téglás face exerciţiul de a se juca de-a puterea şi jonglează cu mijloacele de teroare şi presiune cu destulă abilitate. Îşi părăseşte zona de confort şi îşi căptuşeşte calităţile tehnice cu un fond bine articulat al personajului. Caricatura „iubitului conducător”, însă, îi scapă de sub control şi devine singurul moment crispant din spectacol.

            Oana Puşcatu face performanţa de a se transfigura; a devenit un prilej rar acesta de a putea vedea pe scenă o profesiune de credinţă pusă în practică. Devenirea Mihaelei Runceanu pe scena de la Apollo 111 pare un moment de graţie – căci graţia, sensibilitatea, fragilitatea, feminitatea, inocenţa pe care le conţine Oana Puşcatu se combină cu forţa, combustia, curajul, inconştienţa şi personalitatea puternică a acestei eroine moderne. Expresivitatea sa îi schimbă trăsăturile, postura e mereu controlată, gesturile studiate şi niciodată stângace. Iar cântecele Mihaelei Runceanu, prin vocea sa, capătă acel tragism al artei frânte – recitalul pe care îl face, şi din această postură, adaugă încă un strat unei interpretări sub semnul performanţei.

            „Disco ’89: Cele şapte morţi ale Mihaelei Runceanu” poate fi revendicat şi de Teatrul politic şi de Teatrul de artă fără greşeală. E unul dintre fericitele evenimente artistice care aduce împreună mesajul, fără a face rabat de la calitatea convenţiei teatrale; dimpotrivă. Iar tributul adus unei artiste cu aură de legendă e una dintre cele mai frumoase dovezi de respect şi neuitare. După spectacol îi asculţi melodiile în timp ce îi citeşti tragica poveste – şi astfel continui să exişti, încă puţin, în universul unui spectacol de care îţi e greu să te desparţi.

Apollo 111

Disco ’89:  Cele şapte morţi ale Mihaelei Runceanu

Text & regie: Catinca Drăgănescu
Scenografie: Gabi Albu & Marius Nițu
Video: Ana Cârlan
Muzică: Xenti Runceanu
Lumini: Marius Nițu
Sunet: Daniel Octavian Nae

Distribuție:
Oana Pușcatu
István Téglás
Silvana Negruțiu
Cristina Drăghici
Vlad Galer

Foto: Cornel Brad
Grafică: Diana Vasilescu

That smart „Stupid Fucking Bird”!

Photocredit: Florin Ghioca

În post-post-post…orice totul e permis şi totul e deja făcut. „Experimentăm” trucuri vechi scoase din pălărie şi re-re-re-re…organizate încât să pară noutăţi de ultimă oră. Pe lângă roboţii care ne sucesc minţile şi ne miră cu abilităţile lor din ce în ce mai umane, invenţiile prezentului se învârt în jurul aceloraşi reciclări, reinterpretări, remixări şi citează cu mai mult sau mai puţin umor, mai ireverenţios, ori mai critic hălci din clasicii care, se pare, au spus tot ce era de spus. Creativitatea împinsă de la spate face eforturi susţinute de a livra colţuri de originalitate fără a deraia în tautologii ori kitsch involuntar. „Fii tu însuţi!” eşti îndemnat în orice context şi încurajat obsesiv. Dacă eşti sincer nu ai cum să greşeşti. Desigur, dacă sinceritatea ta cea minunată se aliniază ideilor vremii. Dacă, prin absurd, tu simţi mai bătrâneşte şi mai puţin avântat înspre progres, atunci mai bine să tragi plapuma pe ochi şi să rămâi în pătrăţica ta.

            Când, însă, reinterpretarea unui clasic aduce un plus interpretării operei originale şi adaugă straturi şi substraturi de sens, exerciţiul de sinceritate funcţionează. „Stupid Fucking Bird” de Aaron Posner, în regia lui Răzvan Oprea, la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti e un remix reuşit după „Pescăruşul” lui Cehov. Piesa porneşte de la personajele arhicunoscute care îşi deplâng plictisul şi ratarea pe malul unui lac la o moşie rusească şi le transpune într-un secol XXI cu ritm grăbit, explorând, însă, subtextul replicilor lapidare din original. Aflăm de la americanii Emma, Sorn, Con, Dev ce se afla în sufletul slavilor Arkadina, Sorin, Kostea sau Medvedenko. Cu o structură matematică în care între scenele clasice se intercalează monoloage de extratext edificatoare pentru fiecare personaj în parte, scenariul de joc oferă o premisă de bun augur pentru un spectacol pe muchia dintre emoţie şi comedie, probabil aşa cum şi-a închipuit Cehov că ar putea fi piesele sale.

Photocredit: Florin Ghioca

            Montarea lui Răzvan Oprea are calitatea de a nu epata prin invenţii decât acolo unde permite structura dramatică. Câteva inserturi voit cheesy-dramatice care să potenţeze absurdul ori umorul involuntar al situaţiilor stânjenitoare sau patetismul îngroşat al actorilor din acest meta-scenariu de teatru în teatru. Trigorin şi Nina se îndrăgosteasc în ploaia care curge doar pe ei ca dintr-o stropitoare, fotografiile din roluri iconice proiectate pe fundal în timp ce personajele-actori îşi rostesc monologul, spărturile cu sens în cel de-al patrulea perete sunt câteva exemple bine punctate, care jalonează just parcursul spectacolului. Cea mai inventivă scenă rămâne cea a performance-ului pe care Con şi Nina îl prezintă cu încredere în veşnicele forme noi – un amalgam de mesaje politice şi zvâcniri pseudo-artistice care seamănă în raport de 1:1 cu mai orice spectacol militant-pretenţios de pe scenele contemporane. Cu un bust ce seamănă cu un Radu Beligan tânăr, tapetat cu etichete de multi-naţionale bogate, zdrobit cu bâta la propriu în mijlocul scenei, cu proiecţii cu dansuri lălâi, cu microfoane în care se turuie vorbe isteţe, dar cam fără sens, şi cu multă sexualitate pentru care ruşinos e să îţi fie ruşine. „Aici şi acum”-ul postulat de Stanislavski devine un pretext pentru forme pline de ego şi încredere oarbă în sinele lipsit de fond. Un exerciţiu critic-artistic dus până la capăt, deloc ostentativ şi fidel scopului declarat al teatrului de a pune oglinda în faţă, de această dată sie însuşi.

            Distribuţia funcţionează destul de inegal în această revizitare a temelor cehoviene filtrate prin dubla sită a teatrului în teatru. Cei care au reuşit să facă pasul de şotron între ramele ficţiunilor suprapuse se detaşează clar. Cei care au stângăcii în acest joc de-a perspectivele rămân, cumva, la jumătatea drumului. Emilian Mârnea (Dev) e jolly joker-ul narator care jonglează cu umor şi sensibilitate între amfitrionul simpatic şi uşor ruşinat şi îndrăgostitul fără noroc, cu multă mobilitate în gânduri şi expresivitate. Alexandra Sălceanu (Mash) reuşeşte cele mai nuanţate ruperi de ritm între ipostazele personajului şi rupe foarte distinct actriţa-personaj de personajul propriu-zis, păstrând un gând interior foarte coerent şi o emoţie pe care o stăpâneşte controlat într-atât încât să emoţioneze. Cosmina Olariu (Nina) e cea care face performanţă în acest spectacol. O urmăreşti cu sufletul deschis şi îi înţelegi zâmbetul amar cu fiecare amănunt pe care îţi dă voie să îl descoperi în această fată dezarmant de perdantă. Îşi spune povestea din monolog cu imagini vii, cu demnitate şi un tragism de eroină antică bine condensat într-o distanţare modernă. Un rol nuanţat în cele mai mici detalii, până la degetele care se frâng în gesturi „în plus” pe care le justifică în replica din scena finală când mărturiseşte că nu ştie cum să îşi folosească tocmai mâinile.  

Photocredit: Florin Ghioca

            Vitalie Bichir (Trigorin) are o neutralitate dezarmantă. Uşor plictisit, uşor absent, construieşte un personaj lipsit şi de greşeli, dar şi de orice virtuţi. Eduard Adam (Con) exagerează şi strigă cu orice prilej. Are o energie necesară personajului, dar pe care, însă, nu o poate controla şi explodează strident cu prea multe ocazii. În monologul său îi simţi sinceritatea şi emoţia, însă nu îţi dă voie să empatizezi cu el datorită violenţei de care face abuz şi mijloacelor nerafinate pe care le aruncă înspre sală. Cecilia Bârbora (Emma) conţine toate gândurile din firul roşu al rolului, are toate intenţiile personajului puse în ordine, dar transmite doar o parte din ele. Îşi foloseşte stângaci atuu-urile şi nu reuşeşte să treacă de pragul tehnic al schimbărilor de perspectivă. Marius Bodochi (Sorn) e la propriu şi la figurat doi oameni în unul singur. Rolul comasează replicile şi destinele lui Sorin şi lui Dorn din „Pescăruşul”, iar această dublă dimensiune a unui cabotin şi a unui artist rasat se observă ca într-un joc de-a Dr. Jekyll şi Mr. Hyde. În aceeaşi replică, începe cu intonaţii manieriste şi formal rafinate şi sfârşeşte în cea mai dezarmantă sinceritate scenică. Un joc ce defineşte precis personajul şi îi arată posibilităţile scenice bogate, dublate de o tehnică stăpânită cu gând lucid.

            „Stupid Fucking Bird” e un titlu ce caracterizează precis această propunere deloc subjugată tributului adus marelui Cehov, îmbibată de revolta contra formelor şi vechi şi noi de a face teatru lipsit de suflet. Şi pe cât de vulgar poate suna pentru pudibonzi, pe atât de oportun se dovedeşte a fi pentru decriptarea personajelor de demult, explicate pe limba prezentului. Exceptând durata şi câteva lungimi ce ar putea fi evitate, spectacolul de la Sala Pictură a TNB e un Pescăruş fucking smart.

Teatrul National „I.L. Caragiale” Bucureşti

Stupid Fucking Bird

de Aaron Posner

Traducere: Evelina Siminică

Regie: Răzvan Oprea

Scenografie: Silvia Horobeanu

Video: Silvia Horobeanu

Light design: Andrei Niculescu

Muzica: Rareș Varniote

Coregrafie: Florin Fieroiu

Regia tehnică: Adrian Ionescu, Luțu Scobeniuc

Distribuţie:

Emma: Cecilia Bârbora

Sorn: Marius Bodochi

Con: Eduard Adam

Nina: Cosmina Olariu

Trigorin: Vitalie Bichir

Mash: Alexandra Sălceanu

Dev: Emilian Mârnea

Copilul: Matei Dumitru

Durata: 2h30m

Reality show: Părinţii (n-)au talent

Photocredit: shutterstock

Fiecare îşi are talentele sale – unele evidente, altele ascunse. Cu toţii suntem buni la ceva anume în viaţă. Cazurile fericite sunt cele în care ne pricepem la ceva ce ne şi place. Şi dacă acel ceva mai e şi util lumii în care trăim, atunci suntem cu adevărat norocoşi. Atunci când nu excelăm neapărat în domenii care asigură un trai decent şi nu ne putem dezvolta suficient talentele încât să putem trăi de pe urma lor, există suficiente căi de educare a unor abilităţi care să ne ofere acel echilibru în viaţă. Aşadar, fie nativ, fie prin antrenament susţinut intitulat generic „şcoală”, dobândim cunoştinţe care să ne ajute să supravieţuim. Cam tot ce facem se poate înscrie în acest cerc, generos de larg, în interiorul căruia ne descoperim posibilităţile.

            Şi atunci, de ce, pentru ce, dacă existenţa noastră urmează cuminte acest tipic, dacă urmăm bucuroşi modelul acesta care pare să funcţioneze pentru cei mai mulţi dintre noi, tocmai la cel mai sensibil capitol al vieţii părem a fi totalmente orbiţi şi lipsiţi de orice urmă de logică? De ce cred oamenii că pot fi părinţi buni just like that? Instinctul e mult supra-evaluat. Poate că funcţiona în trecut, când nivelul de stres şi de stimuli avea cote decente şi viaţa îţi permitea să te adaptezi şi să înveţi pe parcurs. Dar acum, când mai toţi avem nevoie de psihologi care să ne pună pe picioare, când citim cărţi pentru dezvoltare personală ale căror poveţe le ascultăm cu religiozitate pentru a afla, vai cât de incredibil, cum să trăim pentru a fi fericiţi – când lumea toată a devenit dependentă de sfaturi online şi bunul simţ e înlocuit de life coach plătiţi nesimţit de bine pentru a ne spune banalităţi pe care bunicii le făceau din inerţie, tocmai la capitolul „buni părinţi” nu reuşim să ne educăm suficient. Pentru că talentul pare a dispărea odată cu răbdarea şi bucuria pe care le dăm la schimb pe încă un zero în cont pentru care ne cheltuim nonşalanţi timpul şi fericirea.

            Făcând parte dintre cei ultra-conştienţi de responsabilitatea de a fi părinte şi având convingerea incompatibilităţii mele (deocamdată) cu acest statut, tocmai din iresponsabilitate şi nepricepere, bunul simţ mă transformă într-un observator al fenomenului de parenting de care mă ciocnesc involuntar. Şi extremele strălucesc ca stele polare de incompetenţă, periculoase în egală măsură. În colţul din dreapta: mămicuţe extra-hiper-protective care îşi anvelopează copiii şi vieţile şi antifonează şi izolează orice posibil risc exterior pentru a menţine odorul în siguranţă; se lipesc etanş de el şi îl transformă într-un organism dependent veşnic de ocrotirea lor atotputernică. Copiii cred că îi cheamă „nu e voie” şi se dezvoltă într-o bulă de drăgălăşenie, diminutive şi confort exagerat, iar când ajung în situaţia de a interacţiona şi cu alte persoane decât mămicuţa scumpă, nu ştiu cum să se comporte şi e foarte posibil să nu le fie tocmai bine în absenţa unicei super-mame. Mămicuţele sunt un grup aparte; nu mame sau mămici. Nu. Mămicuţele. Care au bebeline şi care întreabă în toate zările Internetului ce remediu să folosească pentru că astăzi „am făcut căchiţ puţintel gălbenel”. Folosirea obsesivă a pluralului, alipirea de copil, identificarea cu el, e, pe cât de dulce şi emoţionantă aparent, de fapt o posesivitate care pe termen lung are potenţial destructiv. Cel puţin aşa se vede din unghiul meu de observaţie. Iubirea ce sufocă are aceleaşi efecte şi într-o relaţie de cuplu şi între părinţi şi copii.

            Diametral opus se află echipa alcătuită din părinţii cool care sunt adepţii libertăţii; un fel de spartani moderni care îşi lasă copiii să depună efort pentru mai orice pentru a-i pregăti din timp să ia viaţa în piept. Ştim cu toţii plânsetele disperate din cărucioarele proptite lângă mesele din restaurante care acompaniază un prânz; toţi din incintă remarcă fundalul sonor, numai părintele cel cool îşi savurează risotto-ul vegetarian ca şi cum nu propriul copil semnalează un inconvenient, ci se aude, doar, în difuzoare o subtilă muzică ambientală. Un tată face jogging la ceas de seară însoţit de puştiul de patru-cinci ani pe bicicletă. Băiatul e obosit şi face zig-zag-uri opintindu-se în pedale, iar tatăl sprinten aleargă cu pieptul înainte la mullţi metri în faţă şi nu se opreşte nici când e rugat cu cea mai dulce voce să aştepte să fie prins din urmă. O mamă îşi ia brunch-ul cu prietenele în living în timp ce fetiţa în dormitor face şcoală online şi nu poate fi deranjată să dea o mână de ajutor cu tema ce trebuie printată pentru că „te descurci tu singură, draga mea”.

            Între aceste realităţi există părinţii care nu mai fac faţă fizic sau emoţional. Cei care nu mai au energie să se joace seara cu cei mici, să citească o poveste, să verifice teme, să le gătească un desert în weekend, să vadă un film împreună sau care pur şi simplu răbufnesc pentru o pereche de pantofi ne-la-locul lor şi care îşi reped verbal sau chiar cu o palmă copilul pentru boroboaţe mai mici sau mai mari. Şi aici intră în scenă bunicii şi bonele. Cei norocoşi au parte de grija bunicilor, dar şi de metehnele pe care le pot moşteni direct de la ei sau de profesionalismul unei persoane dedicate şi înzestrate cu multă răbdare şi drag de cei mici. Alţii pot fi doar „o pâine de mâncat” pentru străini care vin la program pentru un salariu bun şi au parte de serviciile standard lipsite de căldură şi afecţiune.

            Şcoala de părinţi e opţională. Talentul de a fi părinte devinde o raritate. De pe banca de rezerve, din locul meu în acest sport extrem, mă încuviinţez cu din ce în ce mai multe argumente că trebuie să ai un set special de aptitudini nu doar pentru a da viaţă, ci a oferi o viaţă frumoasă boţului de om. Îi apreciez, admir şi respect pe părinţii talentaţi, care îşi cresc cu şi întru bun simţ copiii, care menţin echilibrul şi consolidează cămine în care fericirea străluceşte în ochii tuturor. Pe cei care cred că e cool să ai un pui de om sau care îşi doresc o bebelină pe care să o drăgălească sau se gândesc la paharul cu apă oferit la bătrâneţe nu îi înţeleg; îi observ, doar, şi mă feresc le împărtăşesc soarta.

„Talking Toilets” – toaleta publică la rang de artă

Curajul este o virtute. A fi tu însuţi este o dovadă de curaj. Suntem încurajaţi constant să nu ne fie frică să ne arătăm cât mai liberi şi mai dezinhibaţi; să ne celebrăm identitatea. Şi avem toate prâghiile laîndemână să ne descoperim. Pare a fi un deziderat nobil, cel al auto-cunoaşterii. Fără bariere, fără a fi judecat, fără cenzură – tu aşa cum eşti. Dar dacă tu, cel autentic, nu eşti neapărat nonconformist şi zvăpăiat şi nu ai nicio caracteristică flamboaiantă şi ai o cuminţenie înnăscută şi o predispoziţie spre cele mai comune preocupări şi te bucuri de liniştea şi banalitatea unei vieţi cinstite şi monotone? De ce mereu şi mereu a fi tu însuţi a devenit echivalentul extravaganţelor şi al epatărilor?

            Acest sentiment al curajului artistic cu orice preţ îl conţine din abundenţă spectacolul „Talking Toilets”, semnat de Botond Nagy la Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti. Un tânăr regizor care îşi expune cultura generală şi spectacologică într-un fragmentarium de scene care au ca spaţiu comun metaforic o toaletă publică, îşi afirmă căutările propriei identităţi teatrale cu multă sinceritate şi o asumare deplină. Suita de scene care cu siguranţă va intriga o parte a publicului încă neobişnuit cu forme teatrale necanonice, pare a fi inspirată dintr-un univers imagistic tributar unor mari figuri regizorale precum Robert Wilson, Pippo Delbono, Romeo Castellucci sau Andryi Zholdak. Căutarea unei voci autentice, proprii, se poate intui în acest melanj de imagini frumoase estetic, ce ţin de expresii teatrale de efect, dar, totuşi, cu o „etichetă de firmă” ataşată la vedere.

            Şase actori execută foarte corect tehnic mişcări precise, într-un ritm bine alternat de lentoare şi vrie ce scurtcircuitează o atmosferă altfel densă. Scene dintr-un puzzle voit haotic se succed şi evită să spună o poveste; pur şi simplu câteva simboluri şi trimiteri culturale propun o temă de meditaţie pe teme maidegrabă sociale decât artistice. Patru femei elegante şi doi domni în smoking, ţin pahare deşampanie în mână într-o toaletă publică şi cântă imperturbabili, în ritm de cântec pentru preşcolari „Un copilaş se îneca într-un wcu’ în curta şcolii” şi tot aşa până la şapte copilaşi. O balerină în tutu albastru dansează pe poante în timp ce o femeie e violată în aceeaşi toaletă publică. O doamnă respectabilă întreţine relaţii sexuale cu mascota inimioară de la Farmacia  Catena. Într-o sugestie a unei Pietà pe un vas de wcu’, în ritm de darabane şi acompaniat de bancnote care sar din teanc una câte una, un bărbat face dedicaţii la microfon pentru clerici şi oameni politici. Asemenea imagini impactante, adunate într-o convenţie teatrală funcţională, cu virtuţi estetice, rămân citate mai mult sau mai puţin frumoase în sine, cu vagi ecouri de discurs acid cu trimiteri la aberaţii recognoscibile din societate. Lipseşte tocmai acel fir roşu personal, acea identitate care să dea coerenţă, acea voce sigură care să nu caute doar rezolvări exterioare de dragul unei imagini lipsite de un substrat dens şi bine ancorat într-un univers solid.

            Pare că efectul şocant şi mirarea în faţa unei propuneri curajoase a fost principalul scop; despre performanţă actoricească e greu de vorbit atâta vreme cât distribuţia e folosită în parametrii ficşi pentru a crea câteva imagini. Toţi sunt foarte riguroşi, execută conştiincios traseele şi mişcările ce se poate observa cu uşurinţă că au fost repetate îndelung, se sincronizează, sunt unde trebuie să fie când trebuie să fie şi spun cu răspundere cele câteva replici. Scenografia lui Dragoş Buhagiar are meritul de a fi pe cât de realistă la o primă vedere, pe atât de funcţională pe parcursul spectacolului; e departe de zona sa de confort, de stilistica pe care o abordează de obicei şi se pliază foarte exact pe nevoile acestui spaţiu comun şi totodată intim. Nelipsitele proiecţii nici nu aduc un plus incontestabil, nici nu deranjează şi completează previzibil această manifestare eclectică a unui spirit în căutarea libertăţii în expresie şi mesaj. Light design-ul e un punct forte care pune în evidenţă atmosfera, iar muzica şi universul sonor sunt, probabil, cele mai izbutite componente a spectacolului.

            Legătura dintre acest titlu şi prezenţa în imediata apropiere a teatrului a unei toalete publice cu lift exterior şi marmură, care a costat 400 000 de euro, nu poate fi întâmplătoare. Un gest artistic ce pune în discuţie o parte a realităţii şi o reconfigurează cu mijloace estetice va fi mereu o expresie a libertăţii artei ce merită apreciat pentru curaj. Când discutăm însă, despre meritele exclusiv teatrale, făcând abstracţie de alte reverberaţii externe artei, aspectele se nuanţează şi apar diferenţele între calitatea unor scene şi inutilitatea altora, imaginile tautologice se suprapun pe cele cu potenţial de emoţie, exagerările stau lângă ironia fină şi umorul inteligent, lucrurile se amestecă şi rezultatul de la final este unul ambiguu. Dacă pe de-o parte există metafore frumoase în sine, imagini de impact şi o atmosferă bine conturată, pe de altă parte textul, rostit cu greutate în cea mai mare parte de vocea lui Constantin Cotimanis care se aude în difuzoare, e o înşiruire de vorbe ce se vor a fi poetice, dar care nu transmit prea mult fior. Asemenea contradicţii abundă în spectacol tocmai din dorinţa unui eclectism forţat în cantitate în defavoarea unui control al calităţii.

            „Talking Toilets” de la Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti rămâne un semn de curaj într-un oraş în care teatrul are încă multe de recuperat, de testat şi învăţat pentru a exista în 2021 nu ca o continuă re-re-reamintire a unui trecut pe care îl perpetuează, ci ca o instituţie care să conteze mai mult decât pentru a bucura nostalgici. Iar această demonstraţie de posibilităţi artistice ale unui format teatral cât se poate de actual, cu toate mai bunele şi mai relele sale, e o necesitate acolo unde pare că nu există nici măcar prezent, niciun viitor, ci doar un trecut încremenit.

Teatrul „Alexandru Davila” Piteşti

Talking Toilets

Un spectacol de Botond NAGY

Distribuţia:

Voce | Constantin COTIMANIS

Tatiana SERGHI

Ada DUMITRU

Gogu PREDA

Alina DIACONU

Ionuț OANȚĂ

Adriana DRUGULESCU

Performeri | Andreea DRUGULESCU, Lucreţia PREDA, Lorena COSTACHE , Maria POPA, Valentin DOBRIȚĂ, Vlad SANDU

Scenografia | Dragoș BUHAGIAR

Sound Creation | Claudiu URSE

Visuals | András RANCZ

Dramaturgia | Ágnes KALI

Lighting Design | Botond NAGY, Dragoș BUHAGIAR

Asistent de regie | Liliana DRUGULESCU

Asistent scenografie | Vladimir IUGANU

Asistent Sound Design & corepetitor | Marius BĂLAN

Photo credit | Dan ȘUȘ

Design Afiș | Cristian URSE

Edit Trailer | László EROSS | Designdropp Studio

Durata: 70m